Dumnezeu a zis: “Să fie lumină!
Și a fost lumină.”
În clipa în care Creatorul infinit
și nevăzut a început să se manifeste într-un mod perceptibil
omului, El a început să vorbească.
A rostit, și cuvintele rostite au
avut urmări – întotdeauna au.
Mai apoi a vorbit omului, iar el,
creat în imaginea Lui, vorbea la rândul lui, și cuvintele omului
erau reflecția cuvintelor Creatorului; purtau în ele autoritatea
Lui, iar efectul comunicării lui Adam cu lumea din jur, și cu Eva,
era același cu cel al comnicării Creatorului.
Niciodată cuvintele nu fuseseră
folosite ca și arme, ci erau instrumente de manisfestare a
dragostei.
Ce soție fericită trebuie să fi
fost Eva. Nici Adam nu cred să o fi dus prea greu.
Spre deosebire de mulți dintre noi,
ei iși cunoșteau adevărata identitate, știau adevărul despre ei
direct de la Creatorul lor; Dumnezeu le vorbea și ei ascultau, apoi
vorbeau..
Reușești să îți imaginezi așa
o lume, unde tot ceea ce se vorbește este izvorât din inima
Tatălui, fiecare cuvânt încărcat cu bunătate, lipsa de egoism,
și mai ales, fiecare cuvânt era adevăr și dragoste?
Ei nu știau altceva, nu aveau
nevoie de altceva.
În ultimă instanță, vorbirea lor
era o imagine a inimii și a caracterului lui Dumnezeu. Acesta era
planul Lui pentru relația lor, să Îl reprezinte pe El.
Când cuvintele ne copleșesc,
căutăm să ne izolăm, și.. ciudat, ne simțim singuri când nu
ne-a mai vorbit cineva de multă vreme.
Modul în care percem și
interpretăm viața, determină modul în care ne vom raporta la ea.
Ceea ce spunem deseori chiar și
fără vorbe, nu ne aparține.
O privire poate încălzi o inimă,
mai bine decât multe pagini scrise, și aceeași privire poate purta
în ea nenumărate săgeți care străpung și rănesc.
Dar nici cuvintele, nici privirile,
nici o altă formă de a comunica nu ne aparține. Nu, nu ne
aparține! Aparține celui pe care îl reprezintă și îl reflectă.
Cine este acesta?
Când ne aventurăm să comunicăm,
o facem crezând că avem ceva de spus, crezând că este atât de
important, dar în urmă ce se întâmplă?
În momentul creației, Dumnezeu a
zis, și totul a luat ființă, apoi a privit și a văzut că toate
erau bune.
Privind la ceea ce creăm prin ce
spunem, putem spune și noi că sunt bune? Adică reflectă chipul
Lui?
Poartă cuvintele noastre
autoritatea Lui, asa cum au fost destinate?
Nenumărate probleme ne-am creat
nesocotind autoritatea lui Dumnezeu: spunem ce dorim, când dorim,
și mai ales în modul în care dorim, dar noi suntem doar un ecou..
În nebunia noastră, credem că
putem să ne promovăm planurile egoiste și propriul scop pentru a
deveni fericiți.
Dumnezeu a avut același scop pentru
Adam și Eva, dar cu totul alt mod de a-i duce acolo.
Încă mă întreb cine știe drumul
sigur spre fericire.
Totul s-a schimbat când Șarpele a
rostit primele cuvinte. Omul a devenit confuz.
Singura perspectivă de care avea
nevoie, cea a lui Dumnezeu.. nu mai era singura. Omul aude prima
minciună.
Uneori greșim în vorbire, pentru că
de fapt nu reușim să înțelegem, să interpretăm realitatea ce ne
înconjoară, dar nu și Șarpele, el minte intenționat și cu un
scop precis.
Comunicarea sănătoasă este mereu
dependentă de adevăr.
Minciunile nu doar subminează
adevărul, dar și distrug ecoul Creatorului în inimile noastre.
Ne lovim de probleme pentru că
înșelăm, distorsionăm, manipulăm prin cuvinte, prezentăm fapte
într-o lumină care să ne avantajeze pe noi, și încet ajungem să
credem noi inșine că acea perspectivă este adevarată.
“Adam, ce ai facut?” Momentul în
care Adam a simțit că se afla sub autoritatea gresită, că era
ecoul altei inimi..
Din soțul tandru și protectiv,
reprezentant al dragostei lui Dumnezeu pentru Eva, Adam.. devine un
ecou al unei nopți adânci fără stele.
Acum nu mai este protectiv, acum
vorbește împotriva Evei; și fără să realizeze, împotriva lui
Dumnezeu.
Înainte, Eva nu auzize acuzații,
înjosiri, nici reporșuri. Relația lor s-a schimbat total; dar și
relația lor cu Dumnezeu.
Adam se grabește s-o acuze pe Eva, nu
îi vine în ajutor, nu se dă pe sine pentru a o proteja; nu stă
între ea și Dumnezeu căutând s-o apere, s-o justifice.. nu, el se
dă înapoi, aruncând acuzații atât spre Eva, cât și spre
Dumnezeu.
Am fost creați în imaginea Lui, dar
mai reflctăm noi imaginea Lui în cuvintele noastre?
Sau reflectăm imaginea întunecată a
neadevarului? Adică a acelor cuvinte, jumătăți de adevăr, sau a
minciunilor ce manipulează, sau a cuvintelor jignitoare pline de
mânie, sau a acelor cuvinte de care suntem măndri, chiar dacă au
sfidat și au rănit.
Adevărul și minciuna nu ne apartin;
doar alegem al cui ecou vom fi.
Inima ta cu inima cui rezonează? Acel
ecou îl va transmite.
Poate puțină umilință își va
gasi drumul spre fiecare dintre noi, și recunoscând că în inima
noastra e problema să deschidem larg fereastra.
Soarele strălucește încă.. și o
va încălzi, va topi gheața și apoi acea inimă va simți efectul
privirii și al cuvintelor ce le îndrepți spre cei din jur.
Ce efect au cuvintele tale?
Cel mai simplu mod de a afla în
autoritatea cui operezi și imaginea cui o reflecți..