Nenumărate
au fost clipele când credeam că toată umanitatea a fost
compromisă.. infectată de egoism și superficialitate.
Mi-a fost scris parcă să întâlnesc oameni ce mi-au adus uimirea
în inimă, oameni de o frumusețe lăuntrică ce nu poate decât să
te fascineze
Oameni..
ale căror suflete par a fi o livadă de pomi roditori, iar ici-colo
fântâni.. adânci și pline cu apă proaspătă, numai bună sa
potolească setea celor obosiți și însetați.
Nu-mi venea a crede ochilor mărimea și mulțimea lucrurilor frumoase ce iși găseau locul acolo, în sufletul unui singur om.
Nu
poți să nu fi impresionat de acele fântâni cu o apă atât de
limpede, atât de curată.
Suflete
mari...
Suflete
mici..
Atent,
am căutat aceste lucruri în mulți.. fără nici o șansă.
Pomii
erau fără rod, uscați și cu crengile rupte și lăsate jos la
rădăcină, fântânile erau fără apă, pline de pietre și alte
lucruri nefolositoare binelui, noroi în cel mai fericit caz..
nicidecum apă.
Cum
poate fi posibil așa ceva m-am întrebat, și ridicând privirea am
zărit un batrânel, cărunt, si parcă prea sigur pe el știind anii
ce îi biruise.
“În
urmă cu mulți ani, spuse el, locul acesta era minunat, livada era
îngrijită, roditoare, fântânile erau curate..”
Năucit l-am întrerupt.. nu reușeam să înțeleg cum si de ce
s-a ajuns in acea stare.
Privind
crengile rupte și uscate ce erau aruncate lângă rădăcină am
înțeles că au fost rupte din cauza fructelor ce le purtau.. an de
an trecători preocupați doar de poftele și dorințele lor egoiste
care se vor satisfăcute cu orice preț și în cel mai scurt timp au
rupt si au prădat cu nesaț.
An
dupa an a fost la fel.. pomul rodea tot mai mult și tot mai frumos,
iar trecătorii tot mai grabiți și flămânzi, până într-o zi,
când obosit de acest freamăt nesfânt al unei lumi parcă sedusă
de ignoranță a salutat ultimul apus, și apoi s-a odihnit.
Dar
fântânile?
“Într-o
zi am obosit să le mai curăț, răspunse omul, iar trecătorii zi
de zi aruncau câte o piatră ce trebuia dată uitării, de care
doreau să scape.. pe care sa nu o mai vada niciodată..
așa a
devenit tot mai greu de curățat și la urmă, apa ce în forma
pârâiașului învinge stânci impresionante, a fost bătută la ea
acasă iubind omul."
Renunțând
la tăria prin care fărâmă stânci, apa s-a dat pe sine omului
luând forma vieții intr-un pahar.
Unul
dintre acei trecători era chiar el, am ințeles..
Căutăm
gropi cât mai adânci în sufletele noastre, în care să aruncăm
amintiri ce sperăm să le uităm, sau măcar să nu le mai întâlnim,
să nu le mai retrăim.
Piatră
cu piatră.. adunăm.. și devenim greoi și înceți în simțiri,
fără viață, fără speranță.
La
rădăcina pomului uscat se ivesc niște lăstari, cred ca viața
îvinge în cele din urmă.
Cu
siguranță într-o zi și acel izvor de apă va găsi drumul spre
lumină, printre pietre dacă trebuie, astfel spălându-le de toată
murdăria adusă de frică și răutate, arătându-se învingător încă odată.
Cum poate pomul iubi mai bine decât dându-și rodul la timp, an de an, tot mai bogat și tot mai frumos,
iar
izvorul dându-ți apă pentru trup, apă pentru suflet.
Unele
pietre nu mai pot fi scoase, dar pot fi spălate de apa ce se
grabește spre oameni.
Fii
ceea ce ai fost creat să fi,
nu
ceea ce trecătorii au sperat sa devii.