Oriunde privești
vezi oameni vorbind.
Oameni de tot felul.. vorbe de tot felul. O agitație continuă în care ne aruncăm, de
parcă cel mai gălăgios ia premiul cel mare..
În toată această
gălăgie, vorbind atât de mult, spunem atât de puțin..celui ce
tace, celui demult sătul de atâta gălăgie.
Deseori vorbim mult
și cu Dumnezeu fără să îi spunem ceva cu adevărat. Toată vorbăria noastră fără sens, fără conținut vorbește..
comunică indiferență, o lipsă crudă a dragostei din viața
noastră.
Odată am avut
gândul că și Dumnezeu face la fel.. nu îmi spunea ceea ce așteptam să
aud, nu îmi răspundea la intrebări, îmi arăta mereu că mă
iubește dar în felul Lui.
El îmi vorbea cu
dragoste, iar eu vedeam un Dumnezeu care tace.
Cum ai putea sa
apreciezi extraordinarul, cu uimirea ce i se cuvine dacă nu ai învăța
întâi să fi uimit de lucrurile mici, ce dau sens vieții..?
După ani de tăcere
Dumnezeu știe sa vorbească.. zâmbind și punându-ți în mâini
nestemate de mare preț: “acum este gata!”
Dimensiunea tăcerii
lui Dumnezeu arată grandețea nestematului ce îl pregătește pentru
tine. Privindu-l.. nu poți spune decât: “mulțumesc, a meritat.”
Dumnezeu nu tace, El
iubește si lucrează.
Învață să taci
și să creezi nestemate, taci și iubește, cu adevărat!
