Fii om

       Fiecare om are luptele lui,

privim în jur și nu înțelegem de ce oamenii de la care avem așteptări nu par a crește, nu par a înainta, și îi privim cu ochi reci, critici, convinși fiind că aflându-ne în locul lor am înflorii în toate acele lucruri in care ei par neputincioși.

       Suntem nebuni.

       Prețul plătit de unii pentru a mai rezista o zi în picioare este dincolo de ceea ce majoritatea am fi gata să plătim pentru toată călătoria, și asta chiar având în fața ochilor promisiunile și recompensele ce ne așteaptă.

       Ne lăsăm orbiți de stralucirea înșelătoare promisă de conductorii unor trenuri cu renume, orbiți de strălucirea gândului că noi înșine ne-am putea afla în fața panoului de comandă într-o zi.

       Nu e nimic demn, sfânt sau de valoare în a-ți ține mâinile înțepenite pe o cârmă în timp ce valurile mătură de pe punte pe cei mai curajoși dintre frații tăi și îi ascunde în adâncul oceanului.

       Nu e nimic sfânt în a ține pe șine un tren ce sub strălucirea exterioara ascunde roți dințate pătate de sângele celor prea încăpațânați ca să fugă de lângă cei îngenunchiați de viață, prea încăpațânați ca să nu întindă mâna, prea încăpațânați ca să se ascundă sub măști bine lustruite.

       Poate e nevoie sa vedem mai des cum renasc oameni ce au fost striviți de aceste mecanisme bolnave, oameni ce nu mai au frică de ele,

oameni ce nu își uită propria istorie a răscumpărării,

oameni ce nu mai au nevoie de a impresiona, ce nu au frică de inevitabil, pentru că uneori.. obuzul cade în tranșeul săpat cu mâinile golale, cu multă trudă, și pare nedrept, dar aceasta e viața reală.

       

       E mult mai ușor să spunem întâmplări vesele, pline de iluzii și minciuni decât să vorbim deschis despre istoria înșelăciunii și fugii noastre.

       O mașina ce te poate strivi în mecanismul ei bolnav nu îți asigura o călătorie liniștită, nici măcar o destinație certă.

       Parcă e mai plăcut când ești însoțit de oameni prea bogați ca să mai lupte pentru titlurile efemere ale lumii de acum,

parcă e mai plăcută călătoria când poți să admiri fără grabă frumusețile ce te înconjoară și să împărtașești din uimirea ta celor de alături,

parcă e mai liniștită călătoria când nu avem mâinile ocupate cu titluri, ci suntem gata să îl apucăm pe cel ce se împiedică lângă noi.

       Poate vom învăța să călătorim fără a mai hrănii balaurii ce ne sfâșie prietenii și frații.. măcar pentru copiii noștri..

Ecouri

Dumnezeu a zis: “Să fie lumină! Și a fost lumină.”

       În clipa în care Creatorul infinit și nevăzut a început să se manifeste într-un mod perceptibil omului, El a început să vorbească.

A rostit, și cuvintele rostite au avut urmări – întotdeauna au.

       Mai apoi a vorbit omului, iar el, creat în imaginea Lui, vorbea la rândul lui, și cuvintele omului erau reflecția cuvintelor Creatorului; purtau în ele autoritatea Lui, iar efectul comunicării lui Adam cu lumea din jur, și cu Eva, era același cu cel al comnicării Creatorului.

Niciodată cuvintele nu fuseseră folosite ca și arme, ci erau instrumente de manisfestare a dragostei.

Ce soție fericită trebuie să fi fost Eva. Nici Adam nu cred să o fi dus prea greu.

       

       

       Spre deosebire de mulți dintre noi, ei iși cunoșteau adevărata identitate, știau adevărul despre ei direct de la Creatorul lor; Dumnezeu le vorbea și ei ascultau, apoi vorbeau..

       Reușești să îți imaginezi așa o lume, unde tot ceea ce se vorbește este izvorât din inima Tatălui, fiecare cuvânt încărcat cu bunătate, lipsa de egoism, și mai ales, fiecare cuvânt era adevăr și dragoste?

Ei nu știau altceva, nu aveau nevoie de altceva.

       În ultimă instanță, vorbirea lor era o imagine a inimii și a caracterului lui Dumnezeu. Acesta era planul Lui pentru relația lor, să Îl reprezinte pe El.

       Când cuvintele ne copleșesc, căutăm să ne izolăm, și.. ciudat, ne simțim singuri când nu ne-a mai vorbit cineva de multă vreme.

Modul în care percem și interpretăm viața, determină modul în care ne vom raporta la ea.

Ceea ce spunem deseori chiar și fără vorbe, nu ne aparține.

       O privire poate încălzi o inimă, mai bine decât multe pagini scrise, și aceeași privire poate purta în ea nenumărate săgeți care străpung și rănesc.

Dar nici cuvintele, nici privirile, nici o altă formă de a comunica nu ne aparține. Nu, nu ne aparține! Aparține celui pe care îl reprezintă și îl reflectă. Cine este acesta?

       Când ne aventurăm să comunicăm, o facem crezând că avem ceva de spus, crezând că este atât de important, dar în urmă ce se întâmplă?

În momentul creației, Dumnezeu a zis, și totul a luat ființă, apoi a privit și a văzut că toate erau bune.

       Privind la ceea ce creăm prin ce spunem, putem spune și noi că sunt bune? Adică reflectă chipul Lui?

Poartă cuvintele noastre autoritatea Lui, asa cum au fost destinate?

Nenumărate probleme ne-am creat nesocotind autoritatea lui Dumnezeu: spunem ce dorim, când dorim, și mai ales în modul în care dorim, dar noi suntem doar un ecou..

În nebunia noastră, credem că putem să ne promovăm planurile egoiste și propriul scop pentru a deveni fericiți.

Dumnezeu a avut același scop pentru Adam și Eva, dar cu totul alt mod de a-i duce acolo.

Încă mă întreb cine știe drumul sigur spre fericire.

       Totul s-a schimbat când Șarpele a rostit primele cuvinte. Omul a devenit confuz.

Singura perspectivă de care avea nevoie, cea a lui Dumnezeu.. nu mai era singura. Omul aude prima minciună.

Uneori greșim în vorbire, pentru că de fapt nu reușim să înțelegem, să interpretăm realitatea ce ne înconjoară, dar nu și Șarpele, el minte intenționat și cu un scop precis.

              Comunicarea sănătoasă este mereu dependentă de adevăr.

Minciunile nu doar subminează adevărul, dar și distrug ecoul Creatorului în inimile noastre.

       Ne lovim de probleme pentru că înșelăm, distorsionăm, manipulăm prin cuvinte, prezentăm fapte într-o lumină care să ne avantajeze pe noi, și încet ajungem să credem noi inșine că acea perspectivă este adevarată.

       “Adam, ce ai facut?” Momentul în care Adam a simțit că se afla sub autoritatea gresită, că era ecoul altei inimi..

       Din soțul tandru și protectiv, reprezentant al dragostei lui Dumnezeu pentru Eva, Adam.. devine un ecou al unei nopți adânci fără stele.

       Acum nu mai este protectiv, acum vorbește împotriva Evei; și fără să realizeze, împotriva lui Dumnezeu.

Înainte, Eva nu auzize acuzații, înjosiri, nici reporșuri. Relația lor s-a schimbat total; dar și relația lor cu Dumnezeu.

              Adam se grabește s-o acuze pe Eva, nu îi vine în ajutor, nu se dă pe sine pentru a o proteja; nu stă între ea și Dumnezeu căutând s-o apere, s-o justifice.. nu, el se dă înapoi, aruncând acuzații atât spre Eva, cât și spre Dumnezeu.

Am fost creați în imaginea Lui, dar mai reflctăm noi imaginea Lui în cuvintele noastre?

              Sau reflectăm imaginea întunecată a neadevarului? Adică a acelor cuvinte, jumătăți de adevăr, sau a minciunilor ce manipulează, sau a cuvintelor jignitoare pline de mânie, sau a acelor cuvinte de care suntem măndri, chiar dacă au sfidat și au rănit.

Adevărul și minciuna nu ne apartin; doar alegem al cui ecou vom fi.

Inima ta cu inima cui rezonează? Acel ecou îl va transmite.

       Poate puțină umilință își va gasi drumul spre fiecare dintre noi, și recunoscând că în inima noastra e problema să deschidem larg fereastra.

       Soarele strălucește încă.. și o va încălzi, va topi gheața și apoi acea inimă va simți efectul privirii și al cuvintelor ce le îndrepți spre cei din jur.

              Ce efect au cuvintele tale?

 Cel mai simplu mod de a afla în autoritatea cui operezi și imaginea cui o reflecți..

Nu toți îngeri au aripi

           E-o dimineață de noiembrie, în care m-am oprit o clipă și mi-am privit chipul în oglindă.

       Purta un zâmbet cald, cu parfum de august. 

Chipul nu dorea să înțeleagă că la ușa inimii bate gerul.

       E-o lume nebună lumea aceasta mi-am zis, asurzitoare și otrăvită ce ne ademenește pe potecile ei înfundate, reci și încâlcite.. ne otrăvește mintea și inima, ne frânge aripile și ne răpește orice speranță de a gasi drumul spre casă, drumul spre viața pentru care existăm.

       

       Vrem, dar nu știm cum,   luptăm și ne vedem fără putere, până când într-o zi lăsăm mâinile jos, ne îngropăm speranța și începem să credem că așa ne e scris.

       Când praful încet se așterne.. un sunet asurzitor ne trezește, cineva ne taie calea, opridu-ne.

În liniște lacrimile încet încet,  încep să ne spele ochii,  mintea se vindecă de farmecele culorilor orbitoare,  iar inima se dezgheață de gerul ce a înlănțuit-o .. fără lanțuri..

       Deseori durerea e rece și ne îngreunează aripile încât nu mai putem zbura,  nici nu mai încercăm de fapt.

       Abia când vedem gerul așternându-se peste noi,  începem să simțim căldura îmbrațișărilor prin care ne mângâie îngerii trimiși în calea noastră cu un mesaj, prea scurt parcă uneori..  cu o flacără ce aprinde în noi un foc.. un foc ce mâine va încălzi alte inimi înghețate.

Bucuria nu are preț neîmpărtășită, nici bunătatea, nici plânsul, nici mângâierea.

       Să trăim frumos, prețuind îngerii ce ne înconjoară, să avem ochii deschiși la ce au să ne învețe. Să-i ascultăm cu toată inima, când își vor încheia mesajul, se vor întoarce acasă.

       Unele pierderi vin pe neașteptate. Trebuie să se dea la o parte vremelnicul, ca să zărim eternul..

Trebuie să se dea la parte ce este trecător, ca să strălucească acea comoară fără de preț ce se ivește apoi.

              În grădină, Adam nu a fost întrebat nimic, doar: Unde ești?

       Dacă am vrea sa auzim aceeași întrebare ni s-ar deschide ochii, și ne-am vedea înconjurați de îngeri dornici sa ne încălzească inima, și să ne arate drumul spre casă.

Nu toți îngerii au aripi, unii sunt minunați și fără ele, unii zboară și fără ele..

       Când prima dată privim un om, nici nu visăm ce amprente va lăsa pe inima noastră, ce culori va desena în ochii noștri.

              Moarte, în ziua când îmi vei tăia calea, tu îmi vei întâlni Tatăl. 

        O clipă-ți va ține bucuria, apoi Tatăl mă va smulge din mâna ta,

 și mă va îmbrațisa: “Bine ai venit preaiubitule”.

x

Parfum de Cer

                                 Îţi lipseşte bucuria? Poate  pentru că nu ai pace cu El.

       Pacea cu El nu se caştigă, nu se cumpără, nu, nici măcar cu fapte bune  sau cu religiozitate.

Pacea cu El a fost ideea Lui, Planul Lui, inima Lui!


Christos a cumpărat această pace , la cruce, luând asupra Lui tot ceea ce eşti tu, ŞI dându-ţi în schimb tot ce era El, perfecţiunea Lui.

Privindu-te acum, Tatăl  vede  perfecţiunea Lui Isus,  eşti acoperit de dragostea Lui, de aceea poţi fi bucuros in toate zilele, în toate circumstanţele.


Justificarea prin credinţă - schimbul - pare atât de simplu.. prea simplu, prea uşor ca să fie adevărat;

Minţile noastre surde de la atâta zgomot, şi orbite de egoism nu pot cuprinde simplitatea dragostei adevărate.

Pentru El a fost uşor să ne ofere totul în simplitatea unei inimi de copil..pentru ca a iubit,  pentru noi devine greu să acceptăm..

Noi avem mâinile ocupate; ne încărcăm braţele cu atâtea lucruri ce vrem a le oferi în shimb, încât devin grele, devin poveri,  nu-i nimeni să le ia de la noi, şi nici noi nu mai putem primi de la El.

  Nu-i nimeni să ia din mâinile noastre arginţii   ce deseori îi trântim în faţă celor ce ne iubesc.

''Învăţaţi de la Mine'', spunea Isus, El a iubit, în simplitate, şi s-a lăsat iubit, nu, nu de cei ce credeau că arată asta, ci.. aici este uimirea, s-a lăsat iubit prin lacrimile unei femei cu sufletul şi cu viaţa zdrobite, în a cărei sinceritate nimeni nu credea, doar El, s-a lăsat iubit prin cuvintele lui Chifa, când nimeni nu îl mai credea, doar Isus, s-a lasat iubit şi de către Toma, pentru care s-a dus special, şi a trecut prin ziduri, da, unul e destul să îi pese.

Pare atât de simplu, nu-i aşa?

Şi totuşi.. atât de puţini au tăria să accepte cu adevărat dragostea Lui, aşa cum este.


Mândria inimii v-a spune că ai şi că poţi să oferi ceva  la schimb.

Dragostea însă nu cere, niciodată nu a cerut!


Două mâini obosite şi o inimă frântă ajung..  ele se pot lăsa îmbrăţişate de dragostea adevărată.


''Învaţaţi de la Mine'',  cum să iubiţi, în simplitate,

''Învăţaţi de la Mine'',  cum să vă lăsaţi iubiţi de  o inimă frântă,  de o  viaţa zdrobită,  de un falimentar ce pare că nu mai are dreptul să spună nimic.


În faţa Crucii, o inimă frântă a bătut întotdeauna o minte ascuţită.


''..deşi greşeala s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult..''   o nebunie pentru minte,
dar pentru sufletul frânt este doar dragostea în forma ei pura - Isus.

Victorios

       Omul este rezultatul a ceea ce vede sau nu vede.

       Uneori, dacă nu primim lucrul pentru care am luptat, la care am sperat, în care am crezut.. ne vedem învinși, credem că am falimentat, când de fapt nu bătăliile câștigate te fac învingător, ci să îți păstrezi inima și privirea îndreptate  înainte pe drumul tău, înainte spre destinul tău.

Asta te face învingător.

       Faptul că depășim pierderile și înfrângerile, lucrurile pentru care am luptat și nu le-am văzut întâmplându-se..

Un învingător adevărat privește și merge înainte.

       Viața creștină nu înseamnă să te simți învins, și asta chiar în fața pierderilor, chiar în fața lucrurilor cu care te lupți de ani poate, și nimic nu se întâmplă..

       Nu ești învins, nu ești respins, ești acceptat și iubit așa cum ești, atât cât ai e de ajuns, scopul tău pe Pământ este să lași în urmă o moștenire prin ceea ce ești, inima ta să  prindă bătaia inimii Lui.

       Ni se pare uneori că „datoria” creștinului e să privească înainte spre o zi când va merge în cer, iar între timp să reziste cumva.. mulțumitor ca un Om, numit Isus, a murit pentru păcatele lui odată.. demult.. când de fapt cerul trebuie să invadeze inimile noastre aici și acum, cerul și adevărul.

       De ce ar muri Cineva pentru un păcătos, când acesta toată viața nu v-a depăși acea condiție?

De ce ar risipi cineva un preț atât de mare cumpărând un lucru ce nu prezintă nici o siguranță, nici o valoare?

       Tu ai fost cumpărat înapoi pentru că Dragostea privindu-te prin ochii lui Isus te-a recunoscut: tu ești un fiu!
 Vino înapoi, locul tău este în brațele Tatălui.

       Prețul plătit îți stabilește valoarea.. dar și destinul.. să fii restaurat la ceea ce ai fost creat: un fiu ce poartă chipul Tatălui.

 Acolo s-a stabilit identitatea ta, nu în potențialul tău de a greși, nu în obstacolele ce ți-au tăiat calea și nu s-au mai mișcat, nu în căderile și pierderile tale.. prețul plătit ți-a stabilit valoarea, identitatea și destinul.

       Orice altceva se vede acum pe chipul tău a fost adăugat de neadevăr, nu ești tu, nu ai nevoie să fi altceva ce nu ai fost când ai fost creat după chipul Tatălui, un fiu, o oglindă pentru gloria Lui.

       Dragostea, umblând printre noi sub pielea unui Om ne-a spus: „În lume veți avea necazuri, dar indrăzniți, Eu am biruit.”

       Dacă a biruit, de ce mai am eu probleme, de ce ma simt înfrânt atât de des?

Pentru că victoria despre care Dragostea a vorbit constă în schimbarea perspectivei mele, nu a circumstanțelor.

       

       Destinul meu nu e să rostoglesc fiecare bolovan ce îl întâlnesc în cale, ci să merg înainte, chiar pe alături dacă trebuie uneori.

Dragostea nu se arată în simțiri, s-a arătat la cruce, crede și simțurile vor tresălta de bucurie.

       Oricât de atinse ar fi emoțiile noastre, singura libertate vine din acceptarea adevărului ca și realitate a minții noastre.

       

       Nu este despre mine,  despre imaginea mea, despre potențialul și valorile mele.. viața mea.. luptând pentru ea aș pierde-o.. renunțând.. o câștig, pentru ca viața mea este în El, în identitatea restabilită pe lemn.

       Acolo nu s-au scris liste cu reguli, acolo Dragostea ne-a strigat pe nume, acolo Dragostea ne-a deschis ochii să ne vedem Tatăl cu brațele deschise: Vino preaiubitul meu fiu.

       Vei putea trăii liber numai când vei fi gata să mori, față de tine, față de așteptările întregii lumi, atunci vei trăii.

Nu mai ai nimic de demonstrat, nu trebuie sa impresionezi pe nimeni,

                                                                              fi ceea ce ești, un fiu preaiubit.

Poteci înflorite

       Suntem atât de obișnuiţi a păşi pe potecile bătătorite de multa vreme.. şi de mulţi paşi..

Îmi amintesc de copilărie.. atunci nu era aşa..

Atunci ştiam ce înseamnă să deschizi un drum pe unde nu a mai păşit nimeni, ştiam cum e să te plimbi pe un câmp înflorit, să te bucuri de roua din iarba ce-ţi uda picioarele.

       Ştiam să trăim frumos, fiind noi înşine, fără frica de trecut, prezent sau viitor... oare unde am pierdut totul?

Unde am învăţat să nu mai avem un drum al nostru?

Unde am pierdut curajul de a fi noi înşine, fără a ne întreba ce vor spune alţii?

Unde am învăţat să ne fie frică să fim fericiţi?

Priveşte un copil.. şi iubeste-l, învaţă de la el, fii fericit ca şi el.

Tăcerea lui Dumnezeu

Oriunde privești vezi oameni vorbind.

       

       Oameni de tot felul.. vorbe de tot felul. O agitație continuă în care ne aruncăm, de parcă cel mai gălăgios ia premiul cel mare..

       În toată această gălăgie, vorbind atât de mult, spunem atât de puțin..celui ce tace, celui demult sătul de atâta gălăgie.

       Deseori vorbim mult și cu Dumnezeu fără să îi spunem ceva cu adevărat. Toată vorbăria noastră fără sens, fără conținut vorbește.. comunică indiferență, o lipsă crudă a dragostei din viața noastră.

       Odată am avut gândul că și Dumnezeu face la fel.. nu îmi spunea ceea ce așteptam să aud, nu îmi răspundea la intrebări, îmi arăta mereu că mă iubește dar în felul Lui.

       El îmi vorbea cu dragoste, iar eu vedeam un Dumnezeu care tace.

       

       Cum ai putea sa apreciezi extraordinarul, cu uimirea ce i se cuvine dacă nu ai învățat întâi să fii uimit de lucrurile mici, ce dau sens vieții..?

       

       După ani de tăcere Dumnezeu știe să vorbească.. zâmbind și punându-ți în mâini nestemate de mare preț: “acum este gata!”

       

       Dimensiunea tăcerii lui Dumnezeu arată grandețea nestematului ce îl pregătește pentru tine. Privindu-l.. nu poți spune decât: “mulțumesc, a meritat.”

       Dumnezeu nu tace, El iubește si lucrează.

Învață să taci și să creezi nestemate, taci și iubește, cu adevărat!